Ajunsesem la vârsta de 19 ani şi opt luni şi viaţa mea decurgea conform voinţei sorţii, aşa gândeam în acel moment. Aveam impresia că nu este nimic în plus de făcut decât să mă conformez şi să-mi urmez cursul vieţii. Şi, într-adevăr soarta îşi are o bună parte în această ecuaţie, nu pot nega acest lucru, ceea ce nu-mi puteam da seama era ca eu aduceam un aport destul de mare realizarea lucrurilor şi e firesc ce-i drept, căci eu sunt stăpâna pe faptele mele. Ei bine se pare că mi-a trebuit cam mult timp să realizez acest lucru, dar, niciodată nu e prea târziu. Toate lucrurile bune cu care m-am întâlnit pe parcursul acestor ani şi toate persoanele cu care am relaţionat m-au ajutat să mă maturizez, să privesc viaţa dintr-o altă prismă.
Studentă în anul I la Comunicare îmi vedeam într-un mod normal de facultate, însă nu prea simţeam acest lucru, nu simţeam că-s stundeta pentru că viaţa mea era una limitată şi desigur şi gandirea-mi era. Tot ceea ce facem înainte era limitat, nu puteam să privesc mai departe, să privesc lucrurile din altă prisma. De ce? Acest lucru este cert, pentru că nu eram înconjurată de persoanele portrivite, eram inconjutata în proporţie de 70% de persoane prea banale, ce-şi limitau modul de viaţă “undeva sunt nivelul mării” după cum spunea un bun profesor de-al meu. Dar toate lucrurile urâte, ca şi cele frumoase de altfel au un început şi desigur şi un final.
Lucrurile urâte s-au sfârşit, bine, nu de tot dar în principiu majoritatea, iar începutul... începutul? Începutul a fost atunci când m-am mutat în cămin! Eram foarte entuziasmată de acest lucru, nu petru că ştiam ce se va întâmpla în viitorul apropiat ci doar pentru că era un nou început. Eram şi puţin speriată.
Lucrurile urâte s-au sfârşit, bine, nu de tot dar în principiu majoritatea, iar începutul... începutul? Începutul a fost atunci când m-am mutat în cămin! Eram foarte entuziasmată de acest lucru, nu petru că ştiam ce se va întâmpla în viitorul apropiat ci doar pentru că era un nou început. Eram şi puţin speriată.
.JPG)
 |
Nu pot descrie ce emoţii s-au năpustit asupra mea când mi-am întâlnit pentru prima oară colegele de cameră... era întuneric în cameră, fiecare era în patul ei văzându-şi în linişte de treabă. Aş vrea să continui în a povesti în detaliu continuarea serii, dar emoţiile m-au îmbătat de am ajuns să am un blackout... cred că le-am întrebat de vreo trei ori cum le cheamă, nu că nu le reţineam numele, ci pentru că le încurcam, iar cea mai mare problemă, cu care m-am confruntat o bună perioadă erau gemenele mele dragi – Anca (dreapta jos) şi Dana (stânga sus); îmi pare rău fetelor!
Prietenă foarte bună şi colega la facultate cu ele era Ana (stânga jos), un trio de invidiat la care am ajuns să ţin foarte mult într-un timp foarte scurt, lucru care nu mi s-a mai întâmplat până acum. Dar să nu o uit pe Alina, şi ea, ca şi fetele masterandă, însă ea e în anul II la Probaţiuni; Anca, Dana şi Ana sunt în anul I la master la Publicitate. Nu ştiu cum am reuşit să mă apropii atât de tare de ele, nu ştiu cum de au reuşit ele să mă facă să mă deschid faţă de ele. Stau deseori şi mă gândesc şi nu-mi găsesc decât un singur răspuns plauzibil – văd în ele ceea ce aş vrea să fiu eu peste câţiva ani... să încep să le descriu mi-ar mai trebui vreo trei pagini de fiecare, aş putea scrie chiar un roman în câteva volume şi nu, nu exagerez, iar prin asta am spus tot! Vreau să ajung la vârsta lor şi să fac măcar o parte din lucrurile pe care le-au făcut ele până în momentul ăsta, să ajung ca ele pe jumătate măcar dacă nu pe deplin...
Ţin minte cu stăteam cuminte pe patul meu, sus, văzându-mi de treabă, nu prea vorbeam la început, că de, ele se ştiau de trei ani eu eram intrusa pe care o urau de înainte de a ajunge în cameră (mi-au mărturisit într-o seară chiar ele), când numai ce aud o expresie fix de-a mea, de care eram 100% convinsă că nu o mai foloseşte nimeni, serios! M-am oprit din ceea ce făceam, mi-am întors privirea către Anca şi am rămas stană... Muzica? Pe buneee?! Ascultă acesi gen de muzică pe care îl ascult eu, un playlist întreg. Am fost foarte plăcut surprinsă când am văzut că piesele mele preferate sunt şi preferatele lor. Daa, ce mai avem în comun? Well, cu siguranţă ne place la toate patru la fel de mult să ne trăim viaţa într-un mod “alert”. Am observat că toate trei mergem pe principiul “Decât să-mi pară rău de un lucru pe care nu l-am făcut, mai bine să-mi pară rău de un lucru pe care l-am făcut” deşi asta nu se întâmplă... cred că nu am zis o dată măcar “Ce rău îmi pare că nu am făcut asta de la început” sau mai ştiu eu ce.
În fine, pot spune că fiecare ieşire cu ele, e de neuitat, sunt foarte mândră că sunt prietenă cu vice-presedinta ESN (Erasmus Student Network) – Ana B., directorul Relaţiilor Publice – Anca O. şi cu coordonator local Social Erasmus – Dana O. Deşi nu sunt membru ESN, fetele m-au făcut să mă simt ca şi cum aş face parte din organizaţie, fiecare petrecere e mai bună decât ultima, fiecare clipă petrecută alături de ele e clar – de neuitat! Vă mulţumesc mult!... Cât despre finalul poveştii... finalul va fi EPIC.
TO BE CONTINUED...
Surse foto: arhiva personala
P.S. Am stat mult să mă gândesc cu ce aş putea să închei postul... nu mi-a venit doar o singură variantă în cap ci zeci, zeci de piese reprezentative, dar asta...
